Denali sau Mount McKinley? Indiferent de numele folosit în prezent, este un munte aparte, într-o regiune la fel de aparte a lumii. Fascinează prin măreția sa, prin caracterul glaciar și prin condițiile meteo foarte schimbătoare.
Climatul aspru al Alaskăi nu face decât să intensifice aceste impresii și transformă expediția în această regiune într-o experiență cu adevărat aparte. Nu doar pentru alpiniști, ci pentru oricine vrea să intre în contact cu frumusețea monumentală a munților. Denali, cel mai înalt vârf din America de Nord, aprinde imaginația prin provocările pe care le ridică natura sălbatică (încă).
Privind harta, putem avea îndoieli cu privire la denumirea corectă a celui mai înalt vârf din Munții Alaska. Cel mai frecvent apare numele Denali, însă unii încă folosesc denumirea Mount McKinley. Această diferență are o istorie lungă. Teritoriile din vecinătatea lanțului muntos menționat au fost cândva locuite de tribul Koyukon, parte a grupului athabasc. Ei au dat vârfului care domina împrejurimile numele „Deenaalee”, care înseamnă „cel înalt” sau „marele”. Cu timpul, acesta a evoluat în forma pe care o cunoaștem astăzi: Denali. La rândul său, numele Mount McKinley a fost introdus în 1896. Un căutător de aur a ales această denumire pentru a-și arăta sprijinul față de candidatul la președinție William McKinley, viitorul al 25-lea președinte al Statelor Unite. Din 1917, actele legislative au consacrat această variantă.
În 1975, autoritățile statului Alaska au început demersurile pentru restabilirea numelui tradițional folosit de locuitorii autohtoni. Ideea s-a bucurat de sprijinul celor care apreciază identitatea culturală a Alaskăi. În 2015, guvernul federal al Statelor Unite a redenumit oficial Mount McKinley în Denali. Cu toate acestea, în lucrările științifice sau în ghiduri apar adesea ambele denumiri, folosite alternativ sau împreună. O astfel de abordare permite păstrarea continuității cunoașterii geografice. Deși până acum denumirea dominantă a fost Denali, multe indicii arată că istoria ar putea face din nou un cerc complet. În a doua jumătate a lunii ianuarie 2025, noul președinte al Statelor Unite, Donald Trump, a semnat un ordin prin care muntelui i-a fost restituit numele Mount McKinley.
Denali este un munte situat în partea sudică a statului Alaska. Este cel mai înalt vârf din SUA și, totodată, cel mai înalt vârf din America de Nord. Asta înseamnă că face parte din așa-numitele Seven Summits. Măsurătorile precise efectuate în al doilea deceniu al secolului XXI au arătat că altitudinea Denali este de 6190 de metri deasupra nivelului mării. Aceste date absolute plasează Denali printre munții de peste 6000 de metri cu altitudine relativ modestă. Însă, din cauza latitudinii geografice, presiunea atmosferică de pe vârf este aproape la fel de scăzută ca pe munții de peste 7000 de metri situați mai aproape de Ecuator.
Munții Alaska, în care se află Denali, reprezintă cea mai înaltă parte a Cordilierilor nord-americane. Acest masiv se caracterizează prin zona zăpezilor veșnice și prin numeroși ghețari. Cel mai mare dintre ei – ghețarul Muldrow – are aproximativ 50 de kilometri lungime. În plus, în acest lanț predomină formele tipice reliefului alpin, precum creste abrupte, pereți stâncoși înalți și văi adânci. Despre scara monumentală a acestor munți vorbește și faptul că Denali se poate lăuda cu una dintre cele mai mari diferențe de nivel din lume. Se ridică cu până la 5500 de metri deasupra văilor din jur. Pentru mulți alpiniști, acesta este un motiv suplimentar de atracție. Se poate spune, așadar, că din punctul de vedere al seriozității provocărilor, Denali se ridică la nivelul vârfurilor de peste 8000 de metri din Himalaya.
Poziționarea Munților Alaska în zona subarctică face ca, în comparație cu alte lanțuri muntoase, să se distingă printr-un climat extrem. Aici apar vânturi foarte puternice, care pe culmi depășesc viteza de 160 km/h. Temperaturile scăzute se mențin în cea mai mare parte a anului, iar iarna, în zonele înalte, pot coborî până la −60°C. Vremea se schimbă dinamic chiar și vara, ceea ce îi obligă pe turiști, iar mai ales pe alpiniști, să se pregătească temeinic pentru condiții imprevizibile. De aceea, alegerea îmbrăcămintei și a echipamentului potrivit devine esențială, în special a corturilor rezistente la rafale puternice de vânt.
Majoritatea celor care pornesc spre vârful Denali aleg una dintre câteva rute populare. Cea mai cunoscută este West Buttress. Această linie atrage o gamă foarte variată de alpiniști, oferind dificultăți tehnice relativ moderate. Trebuie însă ținut minte că vremea schimbătoare poate reprezenta o provocare uriașă și pe această rută. West Buttress trece peste ghețarul Kahiltna, unde se amenajează succesiv taberele. Mai sus trebuie depășite pante abrupte și o creastă, ceea ce cere abilități de asigurare. Totuși, pentru alpiniștii cu experiență, West Buttress este cea mai ușoară opțiune de ascensiune sau coborâre de pe Denali.
Mai solicitantă este ruta care urmează creasta vestică, adică West Rib. Pasajele ei-cheie sunt foarte abrupte, astfel că este necesară abilitatea de a cățăra eficient pe gheață. Se întâmplă ca pe unele porțiuni să fie instalate corzi fixe. Ruta trece în apropierea impresionantei fețe sudice a Denali, iar expunerea și priveliștile pot face inima să bată mai repede. O propunere și mai ambițioasă este Cassin Ridge, numită astfel în onoarea lui Riccardo Cassin, care a parcurs-o primul împreună cu echipa sa. În rândul alpiniștilor experimentați, această rută este considerată un clasic legendar. Este o opțiune pentru alpiniști cu experiență, care se descurcă bine atât pe gheață, cât și pe stâncă. Și, desigur, cărora le plac surprizele pe care le poate aduce vremea.
O altă linie, rar parcursă în prezent, este abordarea dinspre ghețarul Muldrow. În trecut, aceasta era varianta de bază, aleasă cel mai des pentru a ajunge pe vârful Denali. Totuși, logistica complicată și întinderea mare a terenului îi descurajează pe alpiniștii care urmăresc acțiuni montane relativ rapide. Parcurgerea acestei rute necesită mult mai mult timp decât populara West Buttress.
În ciuda marii diferențieri a dificultății rutelor descrise mai sus, nu există o variantă „ușoară” de a urca pe Denali. Indiferent de alegere, toate trebuie tratate cu respect, fiind un test serios al abilităților montane. Pericole reale sunt temperaturile scăzute, necesitatea de a găsi trecerea printre crevase și înrăutățirea bruscă a vremii. Depășirea acestor dificultăți cere perseverență și, mai ales, o rezervă de timp. Multe persoane încearcă atacul final spre vârf chiar de mai multe ori, așteptând o fereastră de vreme bună. O chestiune esențială este și aclimatizarea corectă. Aceasta se obține urmând un plan consumator de timp, cu ascensiuni succesive la altitudini tot mai mari, pentru ca organismul să se poată adapta la aerul rarefiat.
La alegerea rutei spre vârful Denali trebuie luate în calcul propriile abilități, experiența în munți glaciari și rezistența la condiții meteorologice dificile. Fiecare linie impune un alt stil de acțiune. Unii mizează pe ascensiuni în echipe mici și în stil alpin, alții preferă să instaleze mai multe tabere și să câștige altitudine în etape.
Primele încercări de a urca pe Mount McKinley / Denali au fost făcute la începutul secolului XX. Cunoștințele despre munte erau atunci foarte reduse, iar echipamentul de alpinism extrem de simplu. Pionierii au trebuit să lupte nu doar cu dificultățile tehnice, ci și cu distanțele uriașe de pe ghețarii rareori parcurși în acea vreme.
În 1906, Frederick Cook a anunțat că a ajuns pe vârf, însă numeroase analize i-au pus la îndoială afirmațiile. După ani s-a dovedit că Cook a falsificat dovezile, iar fotografia „de pe vârf” nu a fost făcută pe niciun vârf, ci pe o stâncă de pe ghețarul Ruth, aflată la doar aproximativ 200 m deasupra împrejurimilor.
Patru ani mai târziu, succesul, sub forma atingerii unuia dintre vârfurile masivului (South Peak), a fost anunțat de membrii așa-numitei expediții Sourdough. Această expediție, organizată de minerii locali, avea printre obiective și demonstrarea faptului că Cook nu ajunsese pe vârful McKinley. Totuși, atunci nu a fost cucerit cel mai înalt vârf și a lipsit, de asemenea, o confirmare solidă a reușitei, ceea ce a provocat dezamăgire în rândul exploratorilor. Momentul de cotitură a venit în 1913, când Hudson Stuck, Harry Karstens, Walter Harper și Robert Tatum au ajuns pe vârful Denali. Interesant este că acești cuceritori au observat un par pe vârful South Peak, dus acolo cu câțiva ani mai devreme de participanții expediției Sourdough.
Acest eveniment a avut un ecou puternic în lumea alpinismului. În anii ’30 ai secolului XX au apărut numeroase îmbunătățiri ale echipamentului de alpinism, ceea ce a făcut posibilă trasarea unor rute mai dificile pe Denali. Primele expediții au adus și o valoare științifică. Masivul Denali s-a dovedit a fi un laborator excelent pentru studierea influenței altitudinii și a termicii, precum și a modului în care reacționează organismul în climatul subarctic. Acest lucru le-a permis alpiniștilor să aprofundeze cunoștințele despre activitatea montană în cei mai înalți munți. În prezent, multe persoane merg pe Denali cu intenția de a trăi o parte din acele aventuri de pionierat și de a se testa în cele mai dure condiții.
Primul polonez care a urcat atunci pe Mount McKinley a fost, în 1970, Marek Głogoczowski. Cât de dificil și periculos este acest munte a aflat patru ani mai târziu Jerzy Kukuczka. A cucerit McKinley pe 26 iunie 1974, dar a suferit degerături grave, iar după coborâre și-a petrecut restul șederii în Alaska în spital.
Expediția pe Denali cere pregătiri temeinice. Merită să începi prin a aduna informațiile și echipamentul necesar, precum și prin a-ți anunța intenția autorităților parcului. Este bine să stabilești detaliile organizatorice cu mult timp înainte, deoarece formalitățile pot dura destul de mult. Trebuie planificat zborul spre Anchorage, transferul la Talkeetna, iar apoi zborul cu un avion de mici dimensiuni către ghețarul Kahiltna, de unde începe ascensiunea.
Acesta este doar începutul unei liste lungi de aspecte care trebuie rezolvate atunci când planifici o expediție pe Denali. Așadar, nu ar trebui să surprindă faptul că costurile unei astfel de aventuri sunt de obicei ridicate. Trebuie luate în calcul și taxele pentru permisele de alpinism, costurile de transport, achiziția proviziilor și eventuala închiriere a echipamentului. Multe echipe decid să colaboreze cu agenții montane, care oferă suport logistic și asistența ghizilor. Această opțiune este mai scumpă, dar reprezintă și o mare ușurare pentru persoanele mai puțin experimentate. Importantă este și cumpărarea sau împrumutarea echipamentului potrivit. Denali este renumit pentru temperaturile extrem de scăzute și vânturile puternice, de aceea vor fi indispensabile îmbrăcămintea de puf de înaltă calitate, o jachetă cu membrană, mănuși călduroase și bocanci de altitudine. La acestea se adaugă echipamentul de alpinism: corzi, pioleți, colțari, șuruburi de gheață și dispozitive de asigurare. În condiții subarctice, este mai bine să ai o rezervă mare de combustibil pentru arzătoare și rații alimentare bine gândite. Altitudinea crește necesarul energetic, așa că merită să iei produse bogate în calorii.
O altă chestiune importantă este antrenamentul și aclimatizarea. O expediție pe Denali cere o foarte bună familiarizare cu munții glaciari și o condiție fizică solidă. De aceea, merită să acumulezi experiență în munți cu caracter similar, dar mai joși și cu o logistică mai simplă, precum Alpii sau Caucazul. Asigurarea în teren glaciar, auto-salvarea și orientarea în timpul viscolului devin abilități-cheie, care pot decide siguranța întregii echipe.
În contextul siguranței expediției, importantă este și elaborarea unui plan de urgență. O înrăutățire bruscă a vremii sau problemele de sănătate ale unuia dintre participanți pot impune schimbarea planurilor. Este bine să fie prevăzute zile suplimentare pentru cazul în care echipa rămâne blocată în tabere din cauza viscolului. Uneori, comunicarea cu salvatorii sau cu serviciile parcului este imposibilă, astfel că echipele trebuie să se descurce pe cont propriu.
Ascensiunea pe Denali este, de asemenea, sau poate mai ales, o provocare mentală. O acțiune de mai multe zile în frig și vânt cere o determinare uriașă. În astfel de momente, sprijinul reciproc în echipă este esențial. Succesul depinde nu doar de abilitățile tehnice, ci și de atmosfera potrivită din grup. Tensiunile sau conflictele generează emoții negative care, în momentele-cheie, influențează eficiența acțiunii montane.
Denali National Park and Preserve, adică Parcul Național Denali, se întinde pe o suprafață de 2,5 milioane de hectare. Ca să înțelegem mai bine scara, suprafața sa este de 7,5 ori mai mare decât cea a tuturor parcurilor naționale din Polonia luate la un loc.
Este al treilea cel mai mare parc național din Statele Unite și, cu siguranță, una dintre cele mai remarcabile zone naturale ale acestei țări. Aici poți trăi din plin frumusețea aspră a Alaskăi, nu doar în timpul ascensiunii pe cel mai înalt vârf al ei. Parcul Național Denali oferă o rețea bogată de trasee de drumeție, care permit ture de mai multe zile prin tundra nesfârșită sau de-a lungul râurilor montane.
În timpul expedițiilor de trekking se pot întâlni urși grizzly, lupi, elani sau turme de reni de tundră, adică caribu. Autoritățile parcului au grijă ca animalele sălbatice să poată trăi în condiții naturale, de aceea traficul auto este limitat aici. Turiștii se deplasează de obicei cu autobuze speciale, care circulă pe Denali Park Road între capătul estic și cel vestic al parcului. Se poate merge și cu bicicleta (există centru de închiriere) și, desigur, pe jos. În parc sunt disponibile campinguri, care oferă cazare într-un decor extraordinar. Trebuie însă respectate regulile de siguranță, mai ales cele legate de depozitarea hranei. Urșii sunt curioși și pot simți mirosul mâncării de la mare distanță.
Istoria parcului datează din 1917, când a fost înființat Mount McKinley National Park. Cu timpul, această zonă a fost extinsă, iar în 1980 i s-a dat numele de Denali National Park and Preserve. Astăzi, autoritățile urmăresc să păstreze echilibrul între turism și protecția naturii. Datorită acestui lucru, natura din aceste regiuni ale Alaskăi rămâne în continuare în mare parte neatinsă.
Vara, terenurile Parcului Național Denali oferă posibilități aproape nelimitate de drumeție – de la plimbări scurte până la trekkinguri lungi, în afara traseelor bătute. Iarna, în schimb, apar aici pasionații de sănii trase de câini și de schi în condiții arctice. Temperaturile pot fi atunci extrem de scăzute, ziua este scurtă, însă peisajul încântă prin atmosfera sa de basm.
Majoritatea turiștilor nu vin în parc pentru a urca pe vârfuri înalte, ci pentru a trăi sălbăticia Alaskăi. Iar trekkingul sub Denali oferă cea mai bună ocazie pentru asta. Permite apropierea de ghețari uriași și admirarea panoramei impresionante a masivelor montane. Nu lipsesc aici traseele cu grade diferite de dificultate. Unele trec prin zone line de tundră, altele cer mai multă experiență, conducând peste trecători sau pe versanți stâncoși.
Înainte de a porni pe traseu, trebuie neapărat verificată prognoza meteo. De asemenea, merită să te consulți cu angajații parcului. Ei cunosc condițiile actuale, pot sfătui în privința alegerii traseului sau pot avertiza asupra eventualelor pericole. Vara, țânțarii pot deveni o problemă. Iarna, trekkingul sub Denali înseamnă temperaturi scăzute și zile scurte, dar acestea sunt compensate de liniștea profundă și de posibilitatea de a admira natura aspră.
Majoritatea traseelor trec prin Parcul Național Denali sau pe la marginile lui. Infrastructura turistică poate fi limitată acolo, mai ales dacă ieșim de pe rutele principale. De aceea, merită să ai la tine o rezervă de apă, îmbrăcăminte potrivită pentru condiții schimbătoare și încălțăminte de trekking solidă. Întâlnirile cu animalele sălbatice pot fi pline de emoție. În astfel de situații trebuie păstrată distanța potrivită și nu trebuie încercată hrănirea lor. Mulți pornesc în trekking sub Denali având în minte fotografia de natură. Contrastul dintre albul vârfurilor montane, verdele văilor sau roșul tundrei de toamnă creează cadre uimitoare.
În Parcul Național Denali există și zone în care este permisă drumeția în afara traseelor marcate. Totuși, această libertate cere o foarte bună orientare în teren. În astfel de situații, o hartă topografică și o busolă sau un dispozitiv GPS se vor dovedi cu siguranță indispensabile. Acceptând o astfel de provocare, vom putea ajunge în locuri în care de ani de zile nu a mai apărut niciun turist. Desigur, trebuie păstrat bunul-simț și nu trebuie să ne supraestimăm forțele, pentru că salvatorii au acces dificil în zonele mai îndepărtate ale parcului.
